Disponibilitatea de a simți durerea e primul pas pentru a transforma, a lăsa să plece, a înflori.
Am ieșit de la o ședință matinală cu un board de manageri, români și englezi. In drum spre taxi m-am uitat pe Facebook, surfam.
Am simțit durerea șoferului cu față de cocalar care a accidentat mortal o bătrână de 71 de ani, a fugit de la locul accidentului și apoi, căutat fiind, s-a predat. Am văzut pe fața lui plânsul înghițit al copilului bătut care căuta iubire și înțelegere « Nu da, tată ! Nu da! De ce dai? Eu doar voiam să mă joc …” Era o fotografie de dinainte de accident, cea pe baza căreia era căutat.
Am mai simțit și durerea șoferului de taxi de 63 de ani care îmi spunea, chiar când să cobor, pentru că am spus să oprim undeva unde să nu deranjăm: “Păi nu vedeți ce face toată lumea? Oprește unde vrea. Ce dacă deranjăm! Nu vedeți ce se întâmplă în țara asta?! Dacă aș avea 40 de ani aș pleca! Desculț! Aș pleca din țara asta! Desculț aș pleca! “
“Eu o să am 40 de ani la toamnă”, mă trezesc spunând.
“Si ce-o să faceți ? Plecați?”
“Nu știu … ăăă … Știți, eu mă consider cetățean internațional …, ăăă (?) …, pot să lucrez și aici, … și la Londra … Dar locuiesc aici. E adevărat.”
“Am avut 128 de oameni. O firmă cu 128 de oameni. Cu ce am greșit că am vrut să lucrez onest în țara asta? M-au terminat. 128 de oameni. Șantiere. Si aici, și acolo … Licitații. Corecte. Dar nu m-au plătit. Am mers și în judecată; să îmi recuperez. Dar între timp a trebuit să plătesc. Mi-au luat tot. Chiar dacă tot ce am făcut a fost să muncesc corect. Eu asta vă zic: să plecați! Clujul se manelizează. Si ce s-a manelizat o dată, nu-și mai revine. Eu sunt născut și crescut aici. N-o să mai fie niciodată ce-a fost.”
“Așa este. N-o să mai fie. Si ați plătit un preț mare ca să rămâneți.”
„Da. Si o să regret toată viața.”
„Da, este posibil să trăiți toată viața cu acest regret.”
Discuția s-a purtat practic în mijlocul drumului, în taxi, staționând. Nici nu mai știu dacă i-am plătit. Doar ne-am privit. Atent.
Am mai simțit și durerea unui profesionist care se simțea umbrit și provocat de mine și nu știa dacă să mă disprețuiască sau să mă admire. Cumva îi aminteam și de mama și de bunica lui; pe una o ura, pe cealaltă o iubea. Cum să rezolvi așa ceva? …
…
Ce fac cu toate astea? Le las să vină înspre mine, nu le resping, nu mă opun. Disponibilitatea de a simți durerea e primul pas spre transformare. A ta și a altora. E un ingredient al creativității, al construirii a ceva nou.
Si apoi mă apuc să pregătesc un workshop de Design Thinking pentru „experiența angajaților”, care e despre cum să le facem viața mai bună oamenilor la lucru; aici în România.
Si mă mai bucur și de o clătită cu afine și un pahar cu suc de portocale lăsate de soțul meu pe masă pentru mine, de mic dejun; mâncat la amiază. Mulțumesc.